Cica ne-au invatat la scoala despre aliteratie si asonanta, figuri stilistice adica. Asta nu m-a ajutat decat sa pun un nume fenomenului ce ajuta anumite cuvinte sa aibe o sonoriate aparte, de multe ori mai sugestiva sau mai imporanta decat insemnatatea cuvantului insusi. Odata stabilia chestia asta, am inceput sa ma gandesc ce cuvinte imi suna mie cel mai intrigant. Si am gasit cuvinte care mi-au gadilat diverse simturi iar uneori chiar faceam tot felu de scenarii in capul meu care descriau cuvantul respectiv.
Cel mai drag si mai complex pentru auzul meu este cuvantul "Bucuresti". Si nu, n-am sa ma apuc acum sa cant "Trei culori cunosc pe lume" de patrioata ce sunt. Fiecare litera imi ajunge la ureche, trece de lobul urechii, de nicovala, scarita si ciocanas, de timpan, tesuturi, nervi si ce-am aflat la biologie ca ar mai fi pe acolo si intr-un final ajunge la creierul meu sub forma de amintiri nemuritoare.
Poate ca nu am fost pe fiecare straduta si n-am cunoscut fiecare om, ca nu am mangaiat toti cainii vagabonzi si nu am fugit de toti aurolacii, dar nimic nu ma poate convinge ca nu il stiu ca in
Si ma apuca un egoism total altruist cand ma gandesc la Bucuresti. Nu vreau sa fie numai al meu, sa il adulmec doar eu si sa il stiu doar eu, vreau sa simta toti ce simt si eu.
Pentru ca e locul premierelor mele si inceputurilor de drum. Aici am cunoscut tot ce stiu si aici am uitat tot ce am aflat iar oriunde voi vrea sa ajung vreodata, de aici am sa plec mereu. Sa neg asta inseamna sa sterg cu buretele fundatia cladirii mele, stiind totusi imposibilitatea existentei unei cladiri fara fundarie.
Cand spun "Bucuresti" aud zumzet, galagie, simt miros de mama si vad lume zambind.
E acasa si e bine.
