usa

N-am sa pot deschide niciodata usa sa vad ce este in spate atata timp cat traieste. Ba chiar am sa mai invart o data cheia in broasca. Am sa ma asigur ca creatura nu iese niciodata, ca isi mananca coada sa supravietuiasca dar pana la urma moare inecata in propriile fecale. Am sa stiu ca a murit pentru ca va disparea izbitura periodica in usa care imi urca nodul in gat. Putoarea fiintei sale va fi inlocuita de putoarea hoitului sau, pe care am sa mi-o impregnez in haine si in par. Am sa ma uit pe vizor inainte sa deschid usa, doar asa ca sa prelungesc momentul adevarului. Apoi am sa ascult usa cum scartaie in timp ce o deschid usor, scartait ce ajunge la urechile mele sub forma sunetelor calde de vioara. Am sa stau in fata usii larg deschise, cu ochii inchisi si gandindu-ma: ,,Vreau sa o vad rapusa, sa fie la picioarele mele si sa ii pot sparge creierii in voie, fara sa se uite in ochii mei sa ceara mila. Sa ceara mila pe care nu o merita, pentru ca nu a acordato niciodata. Mila pe care nu o stie pentru ca sufletul ii era mereu ocupat sa hiberneze." Am sa deschid ochii. Am sa ii deschid incet, treptat, din nerabdare nu din frica. Pana vor ajunge larg deschisi, am sa realizez deja ca spatiul e gol. Nu a fost niciodata nimic acolo, asta e adevarul. Peretii s-au avut doar unul pe altul. Eu in schimb am avut prea multa imaginatie si prea putin control.