Mi-e dor de sentimentul acela atat de des intalnit in copilarie, cand primeam o jucarie noua si stiam ca urma sa ii descopar toate dedesubturile. Mi se intampla sa uit de jucaria propriu-zisa la ceva timp dupa dar subconstientul meu nu, asa ca sentimentul persista si am fost pusa deseori in situatia de a ma chinui sa imi amintesc ce anume l-a cauzat. Nu cred ca exista o senzatie mai plina de satisfactie si mister in acelasi timp, perspectiva noua dinaintea mea ma facea mereu sa ma simt ca la inceputul drumului de caramida galbena.
Evident totul s-a schimbat, asa ca ultimele cauze ale acestui sentiment pentru mine au fost lucruri precum primul "te iubesc", o bluza stramta din Zara de acum doi ani, o prietenie-fulger, scurta si lipsita de semnificatie pe termen lung, o insigna cu jocurile olimpice de la Atena, ultimul volum Harry Potter, obtinerea acum trei zile a celei mai scurte tunsori din ultimii zece ani si in mod foarte macabru, faptul ca am pierdut in fata sortii ceva ce nu vroiam sa pierd.
Banuiesc ca am primit prea multe jucarii mica fiind, astfel incat acum gasesc dificil sa mai apreciez ceva lipsit de o exuberanta si provocatoare noutate in viata mea. Iar asta ma face cred ca vad sfarsitul drumului din caramida galbena.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu